Învierea, Miorița sau cum se poate trece peste o traumă…


Zilele trecute bucureștenii au fost martorii unui spectacol în plină stradă, în care mai mulți actori au oferit imaginea Drumului crucii.

Spectacolul a fost unul reușit. Toată lumea spune acest lucru, numai că fiecare crede că ceilalți au aceeași opinie cu a lui.

Biserica ortodoxă română și-a dat acordul, chiar dacă nu a fost implicată. Păcat.. nu neapărat în sensul religios. Spun că ar fi fost de dorit să se implice. Cu atât mai mult cu cât ideea nu este nouă; Ignațiu de Loyola, în ale sale Operationes Spirituales  scrise pe la 1522 dă adevărate soluții credincioșilor pentru a trăi pe propria piele toate episoadele în care apare Isus. Scopul era acela ca fiecare să înțeleagă atât felul în care a trăit fiul lui Dumnezeu cât, mai ales, felul în care s-au comportat personajele din apropierea sa pentru a-și depăși condiția și a evolua spiritual.

Ceea ce s-a întâmplat în Centrul vechi al Bucureștiului a fost o experiență deosebită pentru actorul principal. Chiar dacă știa că joacă un rol, a experimentat umilirea în public. Cei care îi interpretau pe soldații romani, deși ca orice soldați din toate timpurile trecute, prezente sau viitoare erau sub influența efectului Milgram referitor la obediență au putut trăi un oarecare sentiment de vinovăție care, odată cu Învierea ar fi putut fi depășit cu bine. Asta se va vedea în viața de zi cu zi a lor, dacă eventualele acte violente la adresa celor cunoscuți sunt atenuate. Publicul a fost doar public și atât. Unii au plâns pentru că s-au implicat emoțional. Alții au râs, ca la un spectacol. Jurnaliștii au luat interviuri sau au făcut fotografii. Nimeni, la fel ca acum două mii de ani, nu a intervenit de pe margine. Tocmai acest comportament – de înțeles, deoarece stă în firea noastră să nu intervenim dacă nu suntem direct implicați poate duce la o traumă de pierdere. Îi am aici în vedere doar pe cei care au fost discipolii lui Isus. Cei care nu l-au cunoscut sau cei care habar n-aveau cu ce anume se ocupa nu intră în discuție. Dar o imaginea unei ființe care înseamnă enorm pentru noi și care este chinuită sub ochii noștri fără ca să mișcăm un deget (voit sau impus de către alții) ne poate duce într-un abis din care nu numai noi, dar chiar și urmașii noștri – care ne preiau din atitudine și comportamente nu vom mai putea ieși. Un abis din care nu vom putea ieși decât atunci când urmăm o terapie pentru această traumă. Iar mesajul Învierii, prin care oamenii sunt iertați și, mai mult decât atât, li se aduce la cunoștință că Isus a înviat și că îi iubește este o adevărată terapie.  O lăsare în urmă a sentimentului de a fi părăsit, pe care foarte mulți îl încearcă sub o formă sau alta (imaginați-vă doar în acele vremuri, sub stăpânire romană, câte pierderi puteau trăi cei de atunci). Iar dacă odată trecut acest prag cineva mai învață că se poate muri pentru o idee (sau o credință, cum vreți) aș putea spune că respectivul a făcut un pas mare pe drumul propriei sale evoluții personale. Iar acest lucru este de dorit să fie făcut de către o persoană punându-se atât în propria piele cât și a celuilalt. Să trăiască atât în rol de victimă cât și de torționar și, cel mai important, se se detașeze la final de fiecare din aceste comportamente (nu ca acum, când le experimentăm pe amândouă în funcție de cei pe care-i avem în jur). Numai așa ne putem depăși mica și obscura noastră condiție și vom putea deveni Oameni. De fapt, asta arată și Isus. El a fost un om care a devenit Om.

Cam același lucru îl găsim și în Miorița. Un cioban alege să moară chiar dacă știe că alți doi îi vor răul. O face pentru a-i ajuta și pe ei să evolueze. Nu știm dacă au făcut-o; nici Isus nu i-a putut ajuta personal pe toți. Ciobanul nostru o face pentru că nu vrea să fugă. Nu vorbim de lașitate sau curaj aici; pur și simplu nu vrea să fugă.  A-i transmite mamei sale că s-a însurat se încadrează în același demers. Despărțirea va mai fi ușoară și acceptată mai repede de către ființa care i-a dat viață. Ciobanul nostru a ales! Câți dintre noi știm să alegem? Majoritatea preferă să se lase dusă ca frunzele în vânt. Și așa ajung românii să fie caracterizați de depresie, de lipsa bucuriei de a trăi, de hipersensibilitate în tot ceea ce ne atinge orgoliul, de rușine (de unde și dorințele de plecare – fugă! și realizare doar peste granițe), după cum spunea în excelenta sa carte Vasile Dem Zamfirescu.

Știm să criticăm și să dăm lecții ciobanului din Miorița. Oricare de pe stradă ar fi făcut altfel și ar fi știut el cum să rezolve problema! Dar tuturor ne place să declarăm că trebuie urmate învățăturile lui Isus. Când vedem că se întâmplă ceva rău în fața noastră nu facem nimic, sperând că poate altul o va face. De peste două mii de ani avem șansa să trecem, fiecare și împreună, de traumele la care suntem supuși, la care îi supunem pe cei din jur sau la care ne supunem singuri și nu o facem. An de an luăm lumină și an după an nu evoluăm. Parcă ascultăm un disc stricat, zgâriat, la care sunetele se repetă deranjând pe toți cei care-l ascultă.

Hai să oprim discul. Hai să luăm altul și să ascultăm muzică adevărată!

Anunțuri

Un răspuns to “Învierea, Miorița sau cum se poate trece peste o traumă…”

  1. Reblogged this on political profiler and commented:

    Gânduri de acum 2 ani…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: