Uite de ce prefer să merg pe jos


Am urmărit destul de interesat ştirea de aici, privind exerciţiul cu tema luării de ostatici într-un autobuz. Interesul a fost doar la început. Aproape imediat am trecut evenimentul la capitolul de spectacol de sâmbătă al poliţiei. De ce spun asta? Păi, accentul a căzut pe intervenţia în forţă, atât de dragă la privit în filme şi pe care nu o comentez.

The-Negotiator_La

Nu prea am înţeles felul în care s-a dus negocierea şi nu a fost din cauză că în materialul filmat se dau doar secvenţe. Nu am înţeles de ce negociatorul nu i se adresa teroristului pe un nume. Raportul dintre ei era prioritatea zero. Apoi, de ce se vorbeşte prin telefon?  Altfel spus, de ce nu se ecranează zona (ca la exemenele de rezidenţiat!!!) şi nu li se trimite răufăcătorilor o porta-voce? Sau mai bine nimic, pentru a-i forţa să iasă pentru a se face înţeleşi? Dacă le dau un telefon este clar că pot vorbi cu ei – atâta timp cât şi ei vor, dar, în plus, le şi ofer garanţia că dacă au o încărcătură explozivă acţionată tot prin telefon (al lor, de data asta) nimeni nu-i va împiedica să o facă. Dacă observă că le-am tăiat comunicaţiile şi ameninţă, pot negocia serviciul asta măcar pentru un ostatic şi trag concluzia că am un potenţial pericol în plus de verificat.

Nu am înţeles de ce tonul negociatorului nu este congruent cu mesajul. Vocea exprimă autoritate dar discursul este timid.  Ideea este ca negociatorul să fie el însuşi, să nu recite ceva din nu ştiu ce manual şi să folosească o intonaţie sinceră şi un discurs corespunzător. Nu mai vorbesc de folosirea negaţiilor! (nu vă facem rău?!?!?). Vrei să îi creezi un sentiment de confort? Spune-i că vrei să se liniştească, că asta îl va ajuta să gândească ceea ce este mai bine pentru el, dar nu exprima în cuvinte, chiar folosind negaţia, un comportament pe care îl vrei limitat la terorist ( a face rău, în exemplul nostru). Ca fapt divers, presupunem că negociatorul, la început, după ce s-a prezentat şi a aflat numele celui cu care va discuta, le-a spus că vrea să lase armele jos şi să iasă afară… Pare derizoiru, dar chiar se poate uita această primă solicitare care culmea!, chiar poate da rezulate.

O altă constatare este că pe maşina negociatorului – care vroia să vorbească la telefon, scria mare: Centrul operaţional de negociere. Cu alte cuvinte, în viaţa reală, o atracţie pentru presă şi o bruiere a atenţiei negociatorului. Dacă negocierea se face faţă în faţă (sigur, negociatorul cu vestă şi armă şi acoperit de echipele de intervenţie), presa ar trebui să aibă interdicţie. Imagini se pot pune la dispoziţie de către poliţie după eveniment. Va face cineva ceva de genul ăsta? Să ne amintim de Cotroceni, prin 2011 (prima postare pe blog).

În final, ce aş fi vrut să aud: că din primele discuţii negociatorul a remarcat la teroristul cu care vorbea – şi căruia trebuia să îi ceară numele!, lipsa de teamă, excitaţia, schimbările de dispoziţie, faptul că nu are nevoie de un spaţiu personal larg. De aici putea trage concluzia că el sau toţi au consumat benzodiazepine sau ceva asemănător şi că, în cazul ăsta, va trebui să-şi orienteze discursul spre: solicitarea sfatului teroristului pentru a rezolva situaţia, limitarea la maxim a ameninţării – fără a folosi negaţii!!, reducerea suspiciunilor (iar asta merge mai bine la comunicarea faţă în faţă, nu prin telefon). Mai trebuie avut în vedere că răspunsul poate fi primit cu destulă întârziere şi că trebuie să întârzie toate acţiunile respectivului.  Cu vorbă sinceră, nu cu acreală cazonă care recită dintr-un manual american.

Oricum, astea sunt vorbe şi atât. O simulare ok aş vedea-o făcută cu puşcăriaşi în rol de terorişti şi cu civili în rol de ostatici. Poliţiştii nu au cum să joace bine rolul de teorişti. Sunt compromişi. Iar nişte infractori care au de câştigat nişte reduceri de pedeapsă pot avea o imaginaţie care nu poate decât să ajute. La fel civilii folosiţi (studenţi sau participanţi la tot felul de focus grupuri sau testări… da, plătiţi, şi ei trebuie să câştige ceva, nu numai puşcăriaşii) pot arăta cum percepe cineva care nu a văzut arme şi poliţişti decât în filme o asemenea intervenţie.

Dar atunci ne-am apropia mai mult de zona experimentelor şi ne-am depărta de spectacole, nu-i aşa?

Poliţia este de lăudat pentru grija permanentă de a-şi face imagine. Dar felul în care acţionează dă informaţii nu atât populaţiei cât răufăcătorilor. Prezentarea unei proceduri clare, ferme, fără cusur ar avea şanse reale de descurajare şi aceasta a fost ideea în care a fost scris acest articol. A bon entendeur, salut!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: