Domnule ministru al educaţiei


logo-min-edu

Se pare că aveţi o problemă. Din nou, aceeaşi problemă legată de „atenţiile” cerute şi/sau primite de cadre didactice. Mă uit cu uimire cum timpul trece şi nici o măsură nu este luată. Aud cum că pe undeva a apărut un plan de măsuri, pentru eliminarea acestui gen de comportamente, în acea şcoală.

Nu aveţi nevoie de planuri de măsuri. Aveţi nevoie de o politică etică în toate unităţile de învăţământ din România. Mi-am permis să redactez o variantă pe care o puteţi vizualiza aici:

Politica_etica_inv_001Politica_etica_inv_002Politica_etica_inv_003

Politica_etica_inv

Această politică ar putea să vă ofere direcţiile procedurilor şi mecanismelor de control necesare aplicării eticii în sistemul educaţional. Cu asta trebuie începută reforma aşteptată de noi toţi. Succes!

 

Update 10.01.20.00

Am ajuns la concluzia că trebuie să fac unele completări. Prima ar fi legată de faptul că propunerea de aici nu este un cod deontologic ci o politică. Mi s-a spus că există coduri etice în orice şcoală. Da, numai că un cod este pus în perete, ne amintim de el când avem chef şi cam atât. O politică reprezintă o acţiune. Cum spuneam mai sus, odată elaborată permite stabilirea detaliilor legate de proceduri şi mecanisme necesare unei bune funcţionări a sistemului. Fac o paranteză şi vă reamintesc de Jurământul lui Hipocrate. Există la fel cum există şi zăpăceala din sistemul sanitar. Şi aici ar trebui să se înceapă cu un cod etic care odată încălcat – de medici, angajaţi sau beneficiari să genereze acţiuni descurajatoare.

Am spus că ministrul are o problemă şi am fost corectat că problema nu este a lui ci a învăţătoarei. Daţi-mi voie să-mi menţin poziţia. Să ne reamintim că în România dimensiunea culturală „distanţa faţă de putere” este 90 (pe o scară de la 0 la 100) ceea ce înseamnă că populaţia generală acceptă inegalităţile sociale şi, în acelaşi timp preferă să se uite la ceea ce spune cel din vârful ierarhiei. În plus, o asemenea societate are drept caracteristică şi existenţa unui număr ridicat de legi şi regulamente, nu neapărat şi urmate sau puse în practică.

În comentarii s-a promovat educaţia particulară. Sigur, Jaques Ellul, în cartea sa „Propaganda” arată că o condiţie pentru o bună propagandă este ca masele să fie educate. Da, este de bun simţ că trebuie să ştie să scrie şi să citească. Dar în epoca post-computer în care deja am intrat am impresia că noţiunea de educaţie are alte dimensiuni, total diferite de cele avute în vedere în anii ’60. Dar să lăsăm deoparte asta şi să recunoaştem faptul că nu toată lumea îşi poate permite să folosească serviciile şcolilor private. Şi, cum spuneam, sunt convins că şcolile bune au o asemenea politică. Propunerea mea subliniază faptul că statul trebuie să dea limita minimă pentru asta. Asta deoarece le garantează potenţialilor beneficiari calitatea învăţământului precum şi relaţii armonioase în acest proces. Şi da, statul trebuie să se implice.

Anunțuri

6 răspunsuri to “Domnule ministru al educaţiei”

  1. In primul rind, statul nu are dreptul sa fie implicat in educatie. In al doilea rind, cine se crede statul sa isi impuna ideologia in ceva ce nu-i apartine, adica scolile particulare? De ce se numesc particulare? Nu pentru ca nu sint publice, si deci statul nu are nici un drept sa le spuna cum sa functioneze??

    Problema Romaniei, si de fapt a Europei, este ca guvernul isi cam baga nasul unde nu-i prea fierbe oala…Asa ca, eu as sugera sa redactati o varianta care sa spuna guvernului sa nu mai monopolizeze educatia, ci sa iasa total din ea. Abia atunci putem avea pretentii la o populatie educata.

    • Această politică ar trebui să fie echivalentul unui standard de calitate etică în România, iar acesta este atributul guvernului. Nu-i impun unei şcoli cum şi ce anume să predea copiilor. Calitatea învăţământului şi diferenţele dintre şcoli le vor face atractive pe unele iar altele vor trebui să caute soluţii să reziste. Da, în cazul ăsta guvernul nu are ce face. Dar să îmi dea direcţia educaţiei… DA, chiar este treaba lui, pentru că produsul educaţiei, copiii, sunt viitorul. Şi statul trebuie să aibă grijă de asta. Dacă vreţi, văd o abordare echivalentă cam în toate domeniile. Aveţi dreptate totuşi pe o dimensiune: statul nu se poate impune în şcolile străine de pe teritoriul ţării (de ex cele ale ambasadelor). Mulţumesc pentru lectură şi sugestii.

      • Din pacate, guvernul impune ce sa se predea in scolile asa zis particulare. Daca se numesc particulare, statul nu ar trebui sa aiba nici un cuvint de spus.

        De unde are statul dreptul sa-si impuna propria ideologie asupra mintilor copiilor? Cu ce drept spune copiilor ce sa invete?? Cu ce drept obliga parintii sa-si trimita copiii la scoala ca sa fie supusi propagandei guvernului?? A cui este autoritatea de a educa copiii? A guvernului? De unde are aceasta autoritate?

  2. Statul are această autoritate prin contractul social şi îmi garantează accesul la educaţie prin Constituţie. Dacă statul nu are nici un drept, de ce oare mai plătim impozite? Politica etică îmi garantează că învăţământul are un standard minim aici. Sunt convins că şcolile bune au deja aşa ceva. Ar fi interesant să îmi spuneţi care punct din politică vă deranjează. Sincer. Doar pentru că vine ceva din afară nu trebuie blamat. Tocmai pentru că promovaţi, şi apreciez asta, un alt stil de învăţare.

    • Constitutia incalca drepturile omului, deci nu este un punct de referinta valid. Statul nu are nici o autoritate asupra mintii oamenilor, deci nu are dreptul ca sa incalce libertatea intelectuala a cetatenilor.

      Statul are rolul sau, iar monopolizarea invatamintului nu este unul din ele. Cel putin nu intr-o tara libera. Eu vin din perspectiva libertatii. Prin monopolizarea invatamintului, statul incalca dreptul cetatenilor/copiilor la alegerea ideilor.

      Penalizarea unei persoane pentru refuzul de a fi expusa la ceva ce nu vrea incalca libertatea intelectuala, deoarece impune o sanctiune pentru exercitarea dreptului de a alege. Libertatea intelectuala inseamna ca parereile oamenilor nu pot fi facute sa urmeze ceea ce dicteaza statul.

      Nu blamez ceva ce vine din afara. Am inteles de mult care a fost scopul preluarii educatiei de catre guvern. In nici un caz nu a fost ca sa ofere educatie. Scopurile au fost diferite, dar intotdeauna facute in interesul statului, nu a cetateanului.

      Ca raspuns la intrebarile mele de mai sus, eu pot spune ca statul nu are dreptul sa spuna nimanui ce sa invete. Nu are dreptul sa fie implicat in invatamint. Nu are autoritatea ca sa oblige parintii sa-si trimita copiii la centrele de indoctrinare ale statului.

      De 9 ani imi educ copiii fara interventia guvernului. Eu decid standardul. Eu iau absolut toate hotaririle cu privire la educatia copiilor mei, statul nu are nici un cuvint de spus. Astfel am inteles indoctrinarea la care am fost supusa de catre stat. Astfel am inteles lipsa de educatie care mi-a oferit-o statul. Abia de cind am iesit de sub controlul statului am inteles mina de fier cu care sintem tinuti jos, ca sa iesim robotei platitori de taxe ca ei, elita, sa faca ce vor fara ca cineva sa-i traga la raspundere.

      Abia cind vom intelege aceste lucruri avem speranta de mai bine.

  3. […] ianuarie 2014 scriam un articol, in care imi dadeam cu parerea despre necesitatea unei politici etice in invatamantul nostru, ca […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: