Fabula momentului


toshi_edited-1

Orice asemănare cu situaţia prezentă este pur întâmplătoare! Sper să aveţi plăcerea lecturii unei fabule de Anton Pann, din „Povestea vorbii”.

 

 

Un bătrân odinioară sfârşitul său cunoscând

Şi văzând că o să moară, bani, avere nelăsând,

Chemă să vie la sine pe fiul său cel iubit Şi cu cuvinte puţine în astfel l-a sfătuit;

— Fătul meu, eu mor acuma şi alt nimica nu-ţi las,

Decât trei cuvinte numa în cel mai din urmă ceas.

Care ca p-o bogăţie să ţi le păstrezi de mic,

Să le aibi la bărbăţie, aceste ce ţi le zic: P-al tău stăpân sau mai-mare cu dreptate să-l slujeşti,

Dar bani sau vro-mprumutare să nu-i dai, să te păzeşti.

Pe nevasta ta-n viaţă din inimă s-o iubeşti,

Dar nici cât un fir de aţă taina-ţi să nu-i dezveleşti.

Pe copiii tăi fireşte o să-i iubeşti d-or trăi,

Dar fiu de suflet nu creşte, că-n urmă te vei căi.

Aste ale lui cuvinte ca o diată fiind,

Le ţinu fiul său minte, ce-nchipuiesc neştiind.

Omul însă din natură este făcut curios,

Cât să-i dai învăţătură, îi este făr’ de folos; Căci el până nu încearcă orşice va auzi,

Neted lui nu-i vine parcă odihnit a le păzi.

Să-i spui c-o să pătimească, să-i spui că se va jertfi,

El va să le pipăiască, să vază, aşa vor fi?

De aceea dar ferice de cel ce va primi Ceea ce lui i se zice până a nu pătimi!

Aşa ş-acest prin urmare lângă un stăpân fiind Şi cu buna sa purtare mai multă vreme slujind,

Crescu, veni-n bărbăţie, fu cuminte, bani făcu,

Se-nsură, luă soţie o fată care-i plăcu.

Se iubea cu osebire, unul p-alt se mângâia Ş-în cea mai mare unire în

viaţa lor trăia; îi venea în multe rânduri să-i spuie câte ceva,

Dar se oprea, stând pe gânduri să nu greşească cumva,

într-aceste vine vreme, fără el a cugeta,

Ca stăpânul său să-l cheme să-i cear-a-l împrumuta,

Zicând că-i trebui acuma o mie de lei să-i-dea,

Ca să împlinească suma pentru graba ce-o avea; Şi că, de la oareunde

nişte bani cum i-o veni, îndată îi va răspunde, fără a mai pomeni.

El îşi iubea pe stăpânul, cum şi pe loc a gândit Cum că tatăl său

bătrânul să nu dea l-a sfătuit; După socoti iar în sine că poate n-o fi nimic: ia

să-i dau eu lui mai bine, că bătrânii multe zic.

După ce-i dă, stă, se uită să-i răspunză banii daţi,

Stăpânul său iarăşi uită că bani are-mprumutaţi.

Dacă vede că tăcere de banii lui s-a făcut,

Merge într-o zi ş-îi cere să-i dea acel împrumut.

Stăpânul său auzindu-l bani împrumutaţi cerând,

îl ocărî izgonindu-l cu înjurături, zicând:

— Ce bani sunt dator eu ţie? Om viclean şi prefăcut! D-unde ai tu

bogăţie să-mi dai mie împrumut? Nu-mi eşti tu, tu, slugă mie de atâţia ani

trecuţi?

Eu îţi dau ţie simbrie, ş-apoi tu să mă-mprumuţi?

— T-am dat, săracul de mine! Dar să vede c-ai uitat, la adu-ţi aminte bine şi nu intra în păcat.

— Auzi! Auzi! Vicleşuguri! Să nu ştiu eu ce lucrez! la vezi cu ce

meşteşuguri va să mă facă să crez! Ieşi afară de mă lasă, nu mă face să

turbez,

Şi să nu-mi mai calci în casă, că mă pui de te pisez. Eşti un hoţ, un păr-

de-câine, nu voi să te văz mai mult,

Nu eşti vrednic d-a mea pâine, fugi, piei dintr-acest minut!

Ieşi bietul om îndată, necăjit şi amărât,

Să nu sară să-l şi bată, că destul l-a ocărât; Pe drum zicând întru sine:

„Iacă una s-a-mplinit Din cele trei ce pe mine tatăl meu m-a sfătuit.”

Trecând ceva dup-aceasta şi copiii lui murind,

Luă un sărman nevasta, să-l crească c-al ei dorind; Vrând şi el ca să nu

plângă pentru care i-a născut,

Nu vru voia să-i înfrângă, o lasă şi l-a crescut.

După ce făcu aceasta, cugetul tot îl muncea: „Acest copil şi nevasta ce mi-o face?

— El zicea

Nu o fi degeaba zisul şi sfatul cel părintesc,

Voi însă-n grab să-mi văz visul, ş-apoi să mă odihnesc.”

Aşa-ntr-asta cugetare fură el un copilaş D-ai stăpânului, pe care îl duce în alt oraş;

Apoi după ce îi lasă, o cămăşuţ-a lui ia,

O sângerează ş-acasă se-ntoarceîn grab cu ea,

Zicând:

— Dragă nevestică! O taină să-ţi spui aş vrea,

Dar mult mă sfiesc de frică că n-o vei putea ţinea.

Răspunse ea:

— Vai de mine! De asfel mă socoteşti?

Aşa cinste am la tine? Ş-într-atâta te fereşti?

— Mă iartă dar.

— El îi zise – tu ştii că stăpânul meu Când i-a trebuit, trimise de l-am împrumutat eu,

Şi în loc să mi-i plătească m-a-njurat, m-a necinstit,

Ca p-o albie porcească m-a făcut şi m-a gonit; D-acel necaz şi eu dară

sâmbetele i-am păstrat Şi tocmai în astă-seară cum am vrut mi-am răzbunat;

Că-ntâlnind cu întâmplare pe al său copil urât,

îl momii ş-în depărtare ducându-ll-am omorât; Numai astă cămăşuţă având pe el, o luai,

Ca să prinz vro părăluţă, cu dânsa nu-l îngropai.

Dar să taci, dragă nevastă, să nu îţi iasă cuvânt,

C-apoi ait! Din lumea astă, cum vei spune, pierdut sânt.

Nevasta-ncepu să zică:

— Vai! Cum poci eu să crâcnesc?

Nu vezi că tremur de frică numai unde mă gândesc?

Ba să tăcem, zău, ca zidul, că nu-i lucru să-l vorbim.

De să va afla ucidul, cu toţii ne prăpădim.

Lăsându-o dar bărbatul în făgăduială ei,

Aştepta să vază sfatul de va avea vrun temei.

Stăpânul său prin tot locul copilul îşi căuta,

Mumă-sa-l jelea cu focul ş-îndestul se văieta,

într-aceste ucigaşul, ca să zic acum astfel,

Ce omorî copilaşul, cum a spus nevestii el,

Nu ştiu pentru ce pricină cu nevasta s-a certat Şi la acea a ei vină câteva palme i-a dat.

Ea pe loc ieşind afară inima-n gură îşi ia,

Şi ţipă, răcneşte, zbiară, aolio şi vai de ea!

— Săriţi, mă junge bărbatul, hoţul, tâlharul de crâng.

Cum omorî şi băiatul stăpânilor săi, ce-l plâng.

Oamenii, cum auziră, au alergat de l-a spus Şi îndată străji veniră de îl duseră pe sus.

Ducându-I la judecată, după cum a fost pârât,

Fără prelungire-ndată la moarte fu hotărât.

Care văzând vinovatul se rug-a-l îngădui Ca diata sau legatul pe scurt

a îşi rândui; Ş-începu-n vileag să zică:

— Eu am treizeci mii de lei,

Dragii mele nevestică îi las zece mii din ei; Cinci mii lei las la băiatul ce-

I crescui neavând prunci Şi ceilalţi îi las la gâdea ce m-o agăţa de furci.

Auzind băiatul suma ce gâdil o hotăra,

Uită mila, ca şi muma, şi sări a-l spânzura; îi aruncă ştreangu-ndată, zicând:

— Gâde mă fac eu,

Am drept l-această diată, ca la a tatălui meu.

Deci după ce-n pază mare pe vinovatul l-au dus,

La locul cel de pierzare şi îl înălţară-n sus,

Şi când tocmai se suise gâdea cu ştreangul de gât,

Atunci gura îşi deschise cel de moarte hotărât Ş-începu o cuvântare în auzul tuturor,

Pe care o striga tare în chipul cel următor:

— Staţi, creştini, nu mă răpuneţi s-ascultaţi al meu cuvânt,

L-altă pedeapsă mă puneţi, c-atât vinovat nu sânt.

Dau stăpânului meu veste ş-îl rog să-mi fie milos,

Că copilul mort nu este, ci e viu şi sănătos; El este în depărtare dat de

mine-n pansion Ş-în prea bună căutare se află ca un cocon.

Decât asta a mea faptă numai cercare a fost,

Pentru povaţă-nţeleaptă tatălui meu celui prost,

Care mi-a zis să ţiu minte sfatul său cel părintesc,

Şi aceste trei cuvinte cât trăiesc să le păzesc,

Adică: „P-al mai-mare sau stăpân nu-mprumuta,

Taina îţi păzeşte tare de către nevasta ta Şi să nu iei în viaţă copii de suflet să creşti,

Păzeşte a mea povaţă, de vei să nu te căieşti.”

Dar eu nu m-am putut teme c-oi pătimi vreun rău,

Ci le-ncercai după vreme, ca un prost şi nătărău!

Mi-a zis tatăl meu, bătrânul, şi eu nu l-am ascultat, împrumutai pe

stăpânul şi ură mi-am câştigat.

Spusei în urma nevestii o taină ce o făcui,

Şi după pâra aceste iată viaţa îmi răpui.

Crescui copil, uite-l, gâde! El îmi e spânzurător,

Lumea plânge şi el râde, că îl las moştenitor.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: